Din tainele Universului
În viaţa multor oameni vine o vreme cînd tot ce poate fi cunoscut a fost cunoscut, tot ce poate fi încercat a fost încercat, iar omul ajunge la momentul reevaluării valorilor celor trăite, căutării sensului vieţii şi scopului pentru care a venit pe Pămînt.
În adîncul sufletului, fiecare dintre noi avem multe întrebări la care nu am primit răspuns nici din partea ştiinţei şi nici de la oamenii care pretind că se află în slujba lui Dumnezeu:
- De ce Pămîntul, care este Creaţie Divină, se distruge?
Vrei ori nu vrei apare, la un moment dat, gîndul că Divinitatea ne-a construit o casă cu temelia din nisip. Dacă gîndim mai profund, poate găsim un răspuns şi la această întrebare. Cînd o furnică priveşte spre un elefant, îi vede numai copitele...la fel este şi capacitatea noastră de-a cuprinde Creaţia Divină...
Se ştie deja că, în luna decembrie a anului 2012 va fi sfîrşitul celui de-al cincilea ciclu. Dacă timpul este împărţit în cicluri, înseamnă că aceste perioade sînt destinate realizării unor lucrări importante. O astfel de lucrare poate fi considerată perioada de nouă luni din pîntecele mamei. Nouă, oamenilor de pe Pămînt, natura ne oferă posibilitatea de-a ne construi un corp prin care ne continuăm viaţa. La rîndul său, Universul are un corp – capul este Soarele, luna este inima şi Pămîntul este pîntecele în care noi creştem o perioadă de timp, pînă soseşte ceasul renaşterii.
Nouă, celor care ne numim oameni, ni s-a arătat, de-a lungul timpului, taina zămislirii universale, trecînd prin naştere şi moarte. Anul galactic – 26.000 de ani – repezintă timpul pe care-l petrece un suflet în pîntecele mamei, care se numeşte Pămînt. Dacă noi sîntem fiii şi fiicele Soarelui, în lumina lui ne naştem şi, după naştere, Soarele înghite placenta în care ne-am aflat. Toate simptomele Pămîntului vor fi asemenea unei femei care naşte – întîi vine apa etc.
Pregătirea renaşterii a început deja. Acum, totul depinde de modul în care noi trezim Răsada Divină din sufletul nostru. După renaştere, devenim entităţi luminoase şi ne alăturăm Soarelui.
Alexandru Ştefan
