Am scris deja, în volumul „Pe urmele lui Zalmoxe.Carpatia” că cele patru rase umane au trăit pe acest Pămînt într-o climă perfectă, avînd patru hotare energetice trasate de către Puterea Supremă. Cele patru rase umane erau ghidate de patru sori, adică fiecare rasă a primit – în mod egal – de Sus, pămînt şi soare.
Hotarele dintre rase se menţineau prin cuvînt. După fiecare 26.000 de ani pămînteşti, fiecare rasă venea în faţa lui Dumnezeu cu cei mai buni (desăvîrşiţi) dintre oameni, pentru a se stabili care rasă evoluează cel mai bine. Examenul, pentru fiecare rasă, era simplu – fiecare soare, la fiecare 26.000 de ani, trece prin bezna primordială. Se ştie deja că polii magnetici se schimbă de la o zi la alta. Reperul şi farul principal pentru Soare era rasa care s-a folosit de lumina sa.
De la înaintaşi ştim cîte ceva despre cei patru sori, ce au existat cîndva. Aceştia s-au pierdut în neant după ce rasele umane s-au prăbuşit spiritual. Înţelepţii Daciei spuneau: „ca să nu se rătăcească Soarele în beznă, poporul din Dacia trebuie să stea, trei zile şi trei nopţi, în cerc, în locul lui”. Într-o astfel de situaţie, Soarele ne va observa, din întuneric şi, cu primele raze de bucurie, ne va îmbrăţişa pe fiecare, ca să trăim în veşnicie prin lumina sa. Acest cerc formează, de fapt, aura poporului şi ghidează Soarele în întuneric. Singurul Soare care nu s-a rătăcit în spaţiu este Soarele dacilor. Sperăm că, şi de această dată, iluminaţii Daciei vor sta neclintiţi, aşa cum au făcut, veacuri la rînd, strămoşii noştri.
Toţi cei care simţim că sîntem din raza Soarelui ne vom aduna în Cercul Luminii din munţii Carpaţi, pentru a ne chema Soarele acasă. Aşa cum marea s-a făcut mare din picături, la fel şi noi putem să devenim o lumină mare, fie şi numai pentru trei zile, cît are Soarele nevoie de noi.
Alexandru Ştefan
