Clopotarul dacilor (5)


                                                 Influenta energiilor joase   

Echilibrul  Terrei  depinde de  starea spirituală  a omenirii. Ne plîngem că nu mai există cuvînt, că nu mai putem avea încredere în nimeni, că totul se menţine doar din interes, că iubirea şi credinţa sînt considerate poveşti, pe care le cred numai cei naivi. Cum stă sufletul între masculin şi feminin, tot astfel şi Pămîntul se află între bine şi rău. Cînd omenirea se opreşte din evoluţie, Pămîntul se înclină mai mult înspre rău, adică intră în dezechilibru. Dacă omenirea nu mai este în stare să nască ceva măreţ din mijlocul său, locatarii vor fi evacuaţi. La împlinirea vremii, în fiecare popor apare un avatar care-i pregăteşte pe acei ce şi-au îndeplinit cu succes misiunea pe Pămînt, adică îi ajută să treacă în altă dimensiune. Înainte de plecare, se face analiza perioadei de 26.000 de ani pămînteşti – cum am evoluat şi cine sau ce anume ne-a încurcat să evoluăm mai mult.
Toate popoarele lumii au primit de la Dumnezeu pămînt pentru a trăi şi a-şi construi o ţară, ce avea hotarele marcate de Sus. Nici un străin nu avea dreptul de-a trăi pe teritoriul altei ţări mai mult de un an de zile. Pretutindeni, legea era aspră la prima abatere, dar, a doua oară, persoana era expulzată şi, a treia oară – spînzurată. Popoarele care s-au înrudit au scos, treptat, aceste restricţii şi pedepse, permiţînd fetelor să se mărite cu străini ce aveau acelaşi nivel energetic, pentru îmbunătăţirea ADN-ului. Fata care se mărita venea cu slujitorii săi; neştiind că aceşti slujitori provin din caste cu nivele energetice foarte joase, localnicii s-au căsătorit cu ei şi au dat naştere unor “monştri” cu energii distructive. De fiecare dată cînd s-a descoperit o asemenea situaţie, femeia şi copilul au fost trimişi în ţara natală; prin vicleşuguri pe care le stăpîneau foarte bine, aceste femei au reuşit mereu să-şi atragă mila unor localnici, care le-au pus cîte ceva în traistă, să le ajungă pînă acasă. De aici şi pînă la transformarea cerşitului într-o ocupaţie permanentă a mai fost doar un pas.
Dacii considerau cerşitul cea mai mare năpastă cu care poate fi infectat un popor, iar cerşetorii erau priviţi ca nişte duşmani mai periculoşi decît cei ce atacă cu arma în mînă.
Astăzi, culegem ceea ce am semănat. Prin acest amestec de energii joase, omul îşi pierde, cu timpul, identitatea şi nu mai tinde spre lumină, ci este atras în jos de energiile neevoluate. Nu este exclus ca unele entităţi cu energii joase să fi evoluat, dar, din analiza universală, reiese că mai mult noi ne-am luat după ele decît invers. Poate că acest an reprezintă timpul cînd fiecare suflet trebuie să decidă dacă mai stă pe Pămînt sau trece în altă dimensiune. Fiecare dintre noi va ajunge acolo unde este mai mult cu sufletul şi unde merită să fie. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
                                                Alexandru Ştefan