Din
scrierile vechi știm despre faima și slava strămoșilor noștri, care au fost
plini de curaj și de o vitejie de neegalat. Noi, urmașii acestui brav neam,
încercăm să facem față primejdiilor ce ne urmăresc. Dar, nu înțeleg un lucru: unde ne-am înglodat cu toții, căci nu prea le
semănăm lor, nici cu stilul de viață, nici cu faptele. Cu aceste frămîntări
m-am adresat, în meditația mea, prietenilor din Civilizația Vodă.
Noi, urmașii dacilor, ai geților,
ai tracilor, vrem și ne dorim să fim nemuritori, dar ne-am oprit în fața morții
și a fricii ce ne paște la tot pasul. Cum să ieșim din această capcană?
Diferența
dintre un fricos și un viteaz este că primul vede pericolul și o ia la fugă,
iar cel de-al doilea se luptă pînă învinge. Veșnicia se dobîndește prin faptele
bune pe care le faci, ele zidesc puntea dintre suflet și Eternitate. Oamenii care
trăiesc în dualitate alungă moartea cu frica, amăgind cugetul că sînt nemuritori.
Ca să poți vedea și aprecia lucrurile mari trebuie să menții viu firul dintre
suflet și strămoși. Această strînsă legătură ridică diapazonul sufletului și îl
face să perceapă lucruri mărețe, este ca o recompensă a străbunilor pentru că
nu i-ai uitat. A recunoaște meritele unei entități care și-a dedicat viața
ridicării poporului pe scara evoluției spirituale este un fel de recunoștință.
Nedesăvîrșirea îl face pe om nepăsător și el va călca în picioare, cu
ușurință,valorile neamului și ale strămoșilor din care provine.
De ce, în adîncul sufletului, trăim
cu intuiția Adevărului, dar interesele vieții ne aduc pe calea neadevărului?
Pămîntul
și omenirea s-au aflat, o mare perioadă de timp, în captivitatea unei
civilizații neevoluate – Tronzii. Ființa umană a fost învățată să păcătuiască,
pentru a fi reținută în acest spațiu. La voi, numai morții nu păcătuiesc,
restul sînt infectați de la naștere cu povara păcatului. În mod inconștient,
societatea este îndreptată să cunoască păcatul, pentru a nu mai putea să iasă
din el. Nemurirea este o apă vie, care curge în Eternitate, moartea este o
soluție care se descompune și dispare. Cei mai mulți oameni își cheltuiesc
zilele pentru a-și ispăși păcatele și a-și rezolva problemele de zi cu zi. Ca să
găsești calea spre iluminare nu trebuie să faci declarații că iubești tot
Pămîntul și întreaga omenire. Privește în jur și analizează modul în care te
comporți cu fiecare om în parte, începe să iubești fiecare ființă și atunci
multe ți se vor deschide.
Cum reușesc unii oameni să iubească
și să urască în același timp?
Iubirea adevărată este
cea necondiționată, care vine de Sus prin inima omului. Această esență pură îl
face pe om liber și împlinit. Există și atracție trupească, pe care unii o
confundă cu iubirea. Treptat, aceasta se transformă în ură. Noi considerăm
viața reușită numai atunci cînd evoluăm, a trăi mult și fără rost este o
risipă.
De
ce societatea, în loc să crească stele luminoase, inventează incubatoare unde
cresc licurici de noapte și, după apariția Luminii, dispar?
Un geniu își găsește
singur calea. Lumea aprinde opaițe ca să le poată stinge mai ușor atunci cînd
acestea vor să devină stele.
Nouă
ne place să trăim așa sau, în facerea lumii noastre, s-a comis vreo greșeală?
Dacă, în lumea voastră,
sînt încă multe lucruri de făcut înseamnă că Lucrarea Divină încă nu s-a
terminat. Cînd se va finaliza Lucrarea, fiți siguri că va fi cea mai trainică
construcție din Univers.
Alexandru Ștefan
