Copiii-omidă
Zalmoxe le vorbea dacilor că înțelepciunea adevărată este aceea care zidește oameni, iar cea care dezbină și te leagă de pămînt vine de la omul ce se află în suceala minții. Omenirea a căzut în această capcană în momentul cînd copiii au fost lăsați să conviețuiască lîngă părinți mai mult decît era permis. Copiii din Dacia care depășeau vîrsta de șapte ani alături de părinți erau considerați neputincioși; primeau ajutor de la părinți numai pînă la vîrsta de 12 ani. Existau școli speciale unde mergea întreaga tînără generație din Dacia. Oamenii tineri erau considerați baza societății din Dacia Primordială și cel mai mare sprijin pentru părinți și bătrîni. Acum, în societate cresc niște copii care sînt înțărcați pe la vîrsta de 40 de ani și, după ce pleacă, cu greutate, de acasă, așteaptă ca părinții să-i ajute. Acei părinți care au trecut prin foamete, războaie și vremuri grele s-au străduit din răsputeri ca odraslele lor să nu ducă lipsă de nimic. Și, colac peste pupăză, avem niște mame care lucrează în străinătate și niște copii care nu vor să lucreze nicăieri, stau în cuibul părintesc cu gurile căscate și așteaptă banii de buzunar.
Știm să facem de toate: bețivi, narcomani, pedofili, hoți, prostituate, criminali de tot soiul…numai oameni nu mai știm să facem. Femeia este învățată, din copilărie, să devină manechin. Cu o asemenea femeie, care nu știe ce înseamnă să fie mamă și cu un bărbat care visează să fie fotbalist nu ne putem ridica din mocirla în care ne aflăm. Cam așa gîndește o mare parte a copiilor care cresc în incubatoarele părinților argați. Dacă ar trebui să-i catalogăm pe acești indivizi, cred că s-ar încadra în categoria om-animal. Un fel de oameni trîntori, care ascultă numai de propria voință. Pentru acest tip de om nu există Dumnezeu. Există numai propriul său ego, într-o formă mult exacerbată, care conduce la pierderea totală a legăturii cu corpurile subtile. Toate forțele și energiile omului se consumă numai pentru împlinirea propriei voințe. După o perioadă de timp, văzînd că toți îl ajută fără a-i cere ceva în schimb, începe să creadă că el este un trimis al lui Dumnezeu și menirea sa este să-i dirijeze pe toți. Eu sînt întregul, iar restul lumii constituie periferia existenței mele. În interiorul unui astfel de om se va naște un alter ego care va dori să-și creeze propriul univers, al cărui centru să fie el însuși. Aceasta este veșnica tendință de mișcare după propria voință. Dorințele proprii sînt mai presus de tot și de toate, glasul interior nu se mai aude. Un astfel de om va acționa, aproape în permanență, sub influența propriilor programe animalice. Apar dorințele concrete, clare, în cele mai diverse domenii, iar acestea se deosebesc întotdeauna prin integritatea și forma lor rigidă concepute mintal. Fie că este vorba despre dorința de a impresiona pe cineva, de a obține o funcție înaltă sau o situație privilegiată în societate, toate – fără excepție – sînt dictate de reprezentări animalice și apar datorită instinctelor.
A da curs dorințelor instinctive – acțiune care, în lumea animală, este o necesitate – capătă, la om, o formă mult mai concretă. Un astfel de individ se crede un mic Dumnezeu, va încerca să modeleze totul cu mintea și va face totul pentru ca dorința să i se împlinească. Sper că nu toată lumea se află în această capcană dar, dacă este așa, fă, Doamne, o rînduială cu noi, ca să nu devenim cu toții animale.
Alexandru Ștefan
